Suflet Rătăcit

Șoapta

Cineva îmi vorbește…

E uitarea ce duios îmi șoptește

De la poarta sufletului meu.

Spre ea privesc cu speranță,

Dar nu îndrăznesc

S-o poftesc

În sufletu-mi plin de comori,

Fiindcă mi-e teama că ea

Le va face să dispară.

 

O aud strigând cu putere,

O aud rugându-mă

Să îi permit

În suflet să intre…

Dar eu mă fac că n-o aud.

 

Cum poarta n-o poate deschide,

Privește pe fereastra sufletului,

Iar ceea ce vede acolo,

Ce mie îmi par prețioase comori…

O ajută să mențină vie flacăra speranței.

Ea speră că într-o zi  va putea intra

În al meu suflet

Plin de de visuri spulberate de viscolul vieții,

De amintiri îmbrăcate în lacrimi,

De clipe trecute, dar în prezent prizoniere,

Și pe toate cu dânsa le va lua

Pe tărâmul magic al uitării

A cărui stăpână ea este.

Și bate, și strigă…

Și bate, și strigă…

Se roagă și speră…

Că în al meu suflet va intra într-o zi….

Oare astăzi e acea zi?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s